Unde-ți speli mașina?

  Mie mi-e somn de obicei, iar dimineața mai abitir ca oricând, de-aia trebuie să-mi fac un plan foarte clar de desfășurare pe care-l urmez cu strictețe înainte de a ieși din casă: hrănit torcătoare, spălat, cafea, machiat, îmbrăcat, împins torcătoare cu călcâiul înapoi în casă, coborât în pas împiedicat cele 5 etaje și pornit repejor spre metrou. Restul e istorie. Că istoria se repetă. După aceleași reguli ca și dimineața mea.
        În fața blocului vecin se odihnește inevitabil, în fiecare zi, în jur de 8:40, un taxi în formă de fluture în zbor, cu toate portierele deschise, portbagajul și uneori capota, iar în jurul lui trebăluiește scuturând de zor o cârpă, o doamnă. O doamnă cu halat de monton și bentiță/batic pe cap deretică, șterge, scutură, iar șterge și mai împachetează o patură, mai așează o cutie, îndreaptă o oglindă, am văzut-o chiar băgată toată sub capotă, presupun că recipientul pentru ulei strălucește, iar bujiile-s lună. 
      Uit mereu să iau indicativul taxiului și să-l caut în trafic. 
     Oare chiar o ieși pe traseu sau doamna nu bea cafea și simte nevoia să se dezmorțească în zori?! 

Auzi?!

Din seria: ghid de supraviețuire în capitală, concluziile de azi:

7-le nu vine niciodată când îți trebuie;

- căștile au fost inventate de către un om care locuia în București, cu siguranță, prin urmare ni-cio-daaa-tă să nu le uiți scoase din geantă. Sănătatea ta mintală depinde de asta, cu exemple:

În stața de tramvai, ora un pic mai înaintată decât ar fi trebuit, dar te-ai trezit cu greu și ai intrat și mai greu în starea de lucru, te postezi liniștită cam pe la mijlocul scuarului ca să ai loc să te strecori pe ușa tramvaiului în sus, îți bagi mâinile-n buzunare ca o golăniță de cartier, anulând efectul pantalonilor călcați la dungă, și începi să scanezi orizontul (în teorie, că în practică te uiți amețită la zecile de mașini care-ți străbat aria vizuală și tropăi cu privirea peste căciulile căptușite), iar atunci se arată și prima nevoie de căști/dopuri pentru urechi: ”fir-ai mama lui al dracu' de tramvai, care nu mai vine odată!”un țigănoi spălat, de vreo patrujde ani, face cărare pe linia de tramvai supravegheat cu coada ochiului de soața fustoasă pe care o ignorasei până atunci.:”dă-l dreacu d-aci! niciodată nu vine șaptile-ăla! Iete! numai de-aldi patru și douășcinci”.

 Poți să faci ochii mari, să desfaci deștele din strânsoarea de cobe și să te mai uiți odată. De 40 de minute, de când ai ajuns în stație, n-a venit niciun tramvai. Vezi?! în timpul ăsta ai fi putut asculta frumoasă emisiune matinală la radio sau niște Urma sau ce ți-o mai fi poftă zilele astea și evita revenirile de genul:

- băăă, fir-ai mama lui al dracu' de tramvai, care nu mai vine odată!; Da' ăsta nu mai vine, fă, cât dreacu să mai așteptăm?!

 ----

- Auziți, de unde-ați luat lopata? Fă, uite ce bine arată!

- Eh, pă io stau în Rahova, la bingoieuropa, știi, acolo unde-i casa lui Gică, ie, de fapt doo case care e a lu' Gică. Hai, mă, nu știi unde stă Gică?! se burzuluiește soața purtătorului de lopată la țiganul curios.

 Ăsta e nedumerit, tu, dacă ai ascultat discuția, vei avea o mare ceață-n cap că îți vei da seama că dacă nu știi unde stă Gică, de unde poți să iei cea mai bună lopată și mai ales dacă nu știi cine e Gică nu exiști, deci n-ai ce să cauți acolo în stație. Deci stai cu urechile ciulite, poate s-ndura vreunul dintre participanții la discuție să te luminze la cap.

 Concluzia: Niciodată nu-ți uita căștile!

...pentru că vine, într-un final, un șapte, le dai voie să urce întâi, după cum se cuvine rangului, țiganului și fustoasei lui că îți place să mergi pe stradă cu hainele curate și o flegmă și două înjurături de dimineață nu te-ar coafa, și te așezi la burduf. De-acolo ai vedere bună spre locurile libere și, la fel, spre geam, stai și ferită de îngrămădeală, numai bun.

 Vezi cum cel mai apropiat loc de tine se eliberează, dar nici prin gând nu-ți trece să-ți măsori forțele cu cocoana căciulă de vulpe roșcată care vine val-vârtej spre scaun și pare că va prinde rădăcini în el. Dar te consolezi la gândul că, din picioare, ai vedere bună către spectacolul ce mocnea de la Aaaloo-ul rostit nazal de fătuca ce șade-n fața vulpii roșcate, care avea să mai schimbe niște impresii cu o colegă de care, pare-se, abia se despărțise. Vei vedea vulpea înfoindu-se, vei auzi ceva bolboroseli ieșind din gura ei, dar, până când acestea nu vor și alimentate de comentariul ținut în vârf de buze de un cetățean respectabil fix până la coborâre, ea nu va îndrăzni să-și glăsuiască nemulțumirea. 

Și când o va vedea pe fătuca îndreptându-se spre ușă, iadul se va dezlănțui: Se va desconsidera respectul pentru urechile ocupanților scaunelor înconjurătoare, se va calcula distanța parcusă cu telefonul la ureche, se va calcula costul aproximativ al convorbirii, se va pune în discuție postul ocupat de fată și instituția în care își desfășoară activitatea (tu habar n-ai să fii atentă la detalii, așa cum credeai, pentru că nu știi că ea lucrează într-o primărie și ”Uite, de-aia avem țara care-o avem și problemile care le avem! Că în primării lucrează d-astea care vorbește la telefon de la un capăt la altul al liniei de tramvai!”).

Vei înțelege încă o dată că ai nevoie imperioasă de căști și că data viitoare când ți se pare numai că nu le ai în geantă va trebui să te oprești, cu orice risc, și le vei căuta cu minuțiozitate.
Și cu siguranță vei mai fi auzit o grămadă de alte istorisiri epopeice în dreptul celeilalte urechi libere, dar te-ai hotărât să-ți pui paravan între amintiri.

Tante Florica

N-am mai văzut-o de multă vreme, poate mai bine de 10 ani, iar până la cea din urmă vedere, îşi păstrase în amintirea mea silueta clepsidră, învăluită într-un parfum prea scump pentru a-l regăsi într-ale mamei,  iar, cu timpul, mirosul s-a diluat de n-am mai reuşit să-l identific pe vreun raft. Purta părul scurt cât să pară bogat şi destul de lung cât să-i acopere urechile şi să-i sublinieze linia subţire a gâtului, castaniu aprins, uneori, în toiul iernii, i se zăreau pe sub căciula de blană de vulpe argintie şuviţe aproape negre, strălucitoare, bluze verzi (sau poate doar aşa mi-a rămas mie întipărită pe retină) cu bluză verde-frunză, care acoperea puţin betelia fustei întotdeauna drepte, puţin sub genunchi, din stofă procurată pe sub mână de la Confecţii contra unei mici atenţii strecurate vânzătoarei pe care o cunoscuse prin intermediul unei colege. 

Lucra în birou, tot acolo o cunoscuse şi pe Baba, chiar înainte ca ea să se pensioneze şi rămăseseră prietene. Ea îi mai aducea din când în când câteun pacheţel cu cafea, o ciocolată, o pereche de ciorapi de mătase sau chiloti chinezeşti, ce-i mai cădea în mână, primea în schimb la fiecare vizită câteo ceaşcă de cafea neagră, aromată Dumnezeu ştie cum pe vremurile alea când numai năut găseai pe piaţă şi atenţia nedisimulată a Babei la orice noutate de la fostul birou ar fi avut ori problemă usturătoare de suflet sau organ genital. 

Putea să vină oricând avea poftă, mai fugea de la lucru uneori câteo oră-două şi petreceau tet-a-tet povestind şi dându-şi cu părerea despre cunoştinţe comune, colege noi pe care, din descrierile prietenei mai tinere, Baba le cunoştea ca pe propria palmă.

Numai cînd venea şi Nelu trebuia să anunţe cu o zi-două înainte ca să aibă vreme Baba să-i rezerve camera şi s-o asigure de discreţie totală, era totuşi femeie de societate, cu soţ şi băiat mare de-acum, nu era vina niciunuia dintre ei că inima pârdalnică-i cerea afecţiune cu mult mai variată decât îi oferea soţul o dată pe lună. Şi-apoi cu Nelu i se deschidea un alt univers: timpul se dilata în cele 2 ore pe care le petreceau ferecaţi în camera din spate, mă gândeam că probabil el era un povestitor bun (Baba îmi spunea mereu că au intrat în cameră pentru că au ceva de vorbit) de vreme ce întotdeauna când ieşeau de-acolo ea râdea, îi zâmbeau colţurile gurii ridicate semeţ şi aproape de fiecare dată când mă întâlneau în curte pe când îl conducea la Dacia verde parcată ferit, pe trotuar, primeam câteo caramea ori ciocolată străină.

în vreo 2 dăţi, pe vară, mă jucam singură în curte şi mi-a scăpat mingea până în dreptul geamului deschis al camerei. Perdeaua era trasă şi oricum n-aş fi ajuns atât de sus că eram cât un dop de mică, dar curiozitatea de copil m-a împins să zăbovesc câteva secunde şi să-i aud chicotind şi spunându-şi cuvinte dulci cum nu-i auzisem niciodată pe mami şi tati spunându-şi. Atunci, cred, mi-am dat seama că ei nu se duc în camera ascunsă să se certe, cum eram obişnuită de la ai mei, acolo se întâmplau lucruri pe care abia târziu, mult mai târziu aveam să le înţeleg. 

Uneori, cînd Nelu întârzia, Tante Florica mă însărcina cu supravegherea străzii şi veneam fuguţa până la locul de taifas al doamnelor să anunţ când Dacia verde intra pe stradă, încântată că aduceam veşti bune, minunate, mă gândeam, pentru că Tante Florica se ridica imediat de pe taburet, îşi netezea fusta, pieptăna uşor sprâncenele cu degetul arătător şi-şi punea în grabă o idee de ruj de mere din cel verde care se făcea roz pe buze şi rezista oricât de mult, după care dispărea în casă, o auzeam cum duduiau podelele sub paşii grăbiţi până în camera interzisă, imediat apărea şi Nelu, agitat, muşcându-şi buzele, o saluta în grabă de Babă şi urma traseul lui Tante Florica. 

Până am plecat la ai mei, la şcoală, Tante Florica, Marga şi încă vreo 2 cucoane erau vizite dese, aproape în fiecare zi venea câte una pe la noi, cu dulciuri şi bărbaţi, cunoştinţe de ocazie ori iubiţi cu vechime, astfel că ajunsesem să pândesc pe după poartă pe fiecare personaj străin care poposea pe strada noastră şi făceam pariuri cu mine însămi că vor intra sau nu la noi în curte.

Despre Tante Florica, Baba îmi mai spune din când în când căteo noutate: e văduvă de mulţi ani, fiul i-a murit şi el de-o boală dureroasă, a rămas singură, tristă şi bolnavă într-o casă pe pe care i-o conduce de la depărtare noră-sa.

Mă-ntreb dacă Nelu ori altul dintre junii care-o făceau să râdă îi mai dă vreun telefon s-o întrebe dacă şi-a luat medicamentele şi are pâine proaspătă.

O cocă

Mă uitam la pozele cu bebelani ale colegelor de școală mai hotărâte decât subsemnata și, fără să găsesc vreun defect boțurilor de carne roz, mi-am amintit de-un copilaș pe care l-am cunoscut, printr-un concurs de împrejurări, crescând din fază de embrion până la fățucă expresivă cu ochi cercetători și degețel adânc înfipt în guriță.

Din seria de bebeluși urmăriți de la prima beție de fericire a tatălui și prin frustrările obosite ale mamei, copila asta e o minune a lui Dumnezeu: dintr-o mamă cu o apariție cel puțin banală, viciată și ofticoasă și un tată semi-alcoolic, cu porniri violente și bolnăvicios de slab, bebeluța s-a născut întreagă, veselă și înțelegătoare.

Mi-aduc aminte că de câte ori mergeam la ea, stătea tăcută, întâi, în vărful patului, împrejmuită inutil de perne, apoi pe o margine de pat/scaun, căutând privirea mamei sau a oricui ar vrea să-i dea un deget de atenție.

Era de-o tristețe copila asta că-mi zdrobea sufletul de câte ori mă uitam la mocuța ei. Știi combinația aia de sentiment de compasiune, de drag, de liniște, de frustrare, de univers infinit pe care ți-o dă un copil când ridică ochii spre tine?! O trăiesc de câte ori îmi amintesc de ea, cum stătea imobilă pe fotoliul de țigară al lui mami din bucătărie urmărind cu mărgeluțele alea ciocolatii acțiunile din jurul ei. Din când în când muțenia i se spărgea într-o chemare maternă rezultată mereu cu o respingere violentă „n-are mami timp de tine acum”.

Sunt curioasă ce s-o fi ales de ea, de-acum ar trebui să meargă la grădiniță, poate chiar s-o ajute pe mami la ale casei ca o gospodină.

Uneori oamenii se iubesc.

Era o zi aproape la fel de fiartă precum au fost ultimele 3 din calendarul ăsta, în care mi-am ispăşit toate păcatele prin desprindere lentă a cărnii de pe oase şi opăreală la foc aprig. Mi-amintesc că-mi mutasem cartierul general pe o saltea în holul apartamentului şi mă rezemam cu nesaţ de peretele căliu ori de câte ori simţeam că mi s-au blocat plămânii în zmoala zilei. Nu-nvăţasem de mult să-mi accept singurătăţile şi mă blocasem pe taburile cu parole salvate întru recunoaştere a tipologiilor de agăţători din primele 3 replici. Discret, n-a vrut să se arate la chip toată dimineaţa, iar, pe la prânz, când afară se perpelea soarele-n propria-i coajă, m-am pomenit c-o smotoceam pe Lisa, căţeluşa care se cerea plimbată, prin parcul Carol. Am fumat în spatele unei bănci, pe iarbă, că numai acolo a vrut codana să se oprească, şi i-am ascultat povestea. Povestea că tocmai ieşise din relaţia vieţii lui, o frumuseţe cum nu-i va mai fi dat vreodată să întâlnească şi se trata cu ciocolată în încercarea de a-şi îndepărta amarului divorţului proaspăt pronunţat. O cunoscuse cu doar câţiva ani în urmă şi împreună reuşiseră să mişte munţi, să vadă lumile, să-şi guste poftele şi să transforme doi un în un doi. Îi zâmbeau ochii ori de câte ori îi pronunţa numele şi jura cu buzele subţiate de ură că nu mai suportă nici să-i simtă umbra în apropiere. Ea plecase, voia mai mult decât putea el să-şi dorească, voia ca fiecare dintre bărbaţii care o urmăreau în timp ce se mângâia în faţa webcamului să fie al ei, să-i poarte mirosul şi să-şi scrie numele în cartea ei de oaspeţi. M-am arătat contrariată: el fusese cel care-i oferise şansa expunerii şi a câştigului, pe care, pentru o vreme îl împărţiseră, acum el, acelaşi pe care l-aş numi peşte în orice sferă semantică, îşi dorise să fie singurul care să-i sărute pielea şi să-i trezească simţurile.
Ne-am urat ziua bună, eu m-am întors la porumbul fiert şi apa congelată, iar el şi-a văzut de recuperare. Nu ştiu de a mai iertat-o, nici când a încetat s-o mai vrea.