Rezumatul săptămânii

The Cat Empire - The Lost Song

Nu mai visez frumos

...mi se ntâmplă de puţină vreme şi, deşi accept doar interpretarea frumoasă a unui vis, mi-e frică să merg în dormitor, mi-e frică să-mi apropii pleoapele doar nu s-ar continua visul de vineri. Poate nici n-a fost vis curat, cu semnificaţie reală, poate am aiurat toată noaptea din cauza răcelii... mi-a plăcut să-i ţin în braţe pe cei doi bucălaţi - erau perfecţi - însă nu vreau să ştiu cum se termină.

Mai bine mă uit o noapte întreagă la filme şi sper că voi fura o oră de somn spre dimineaţă, când visele au plecat şi ele la culcare.

da' nu ştiu, pe bune...

Pe când eram puştoaică mă supăram tare când tata nu mă lăsa să rămân trează până la ora la care se difuza Twin Peaks, iar când reuşeam să-l fentez, mă uitam numai la jumătate de ecran, cu o mână întotdeauna-mi puneam păvază peste ochi. Tot pe-atunci au început şi testările extremelor la care poate ajunge tensiunea personală fără să lase urme permanente, nu ştiu cum, boalii, m-oi putea speria în halul ăla doar dintr-un pasaj muzical alert sau o umbră iţită-ntr-un colţ întunecat.
Cu timpul, am descoperit că pe primele locuri în topul preferinţelor cinematografice sunt producţii uşor sperietoare, thrillere sângeroase pe alocuri, am reuşit să adorm la Tăcerea Mieilor fărrrră niciun coşmar ulterior, şi m-aş uita o săptămână la CSI şi Criminal Minds, poate şi Dexter.

Iar am ocolit buşcheţii degeaba, pornind de la filmele cu victime, cadavre şi scene înroşite, m-am oprit pentr-o secundă şi-am privit un cadavru descompus, figura lui. După ce muşchii se descompun sau sunt înlăturaţi, mandibula se depărtează uşor de restul maxilarului creând impresia unui zâmbet. So pe masa de autopsie nu mai vezi un om trecut în nefiinţă, chinuit probabil de vreun criminal în serie ori răpus de boală, nu, rămâne doar o expresie de calm şi-atât. O pace finală pe care trupul o acceptă zâmbind.
Şi-apoi mă-ntorc la începuturi, la naştere care debutează tot cu suferinţă, cu durerea desfacerii cordonului ombilical şi trauma drumul anevoios. Cu plâns şi figură crispată ce îşi păstrează expresia pentru luni întregi până ce, resemnat, puiul de om învaţă să zâmbească.

Deci începem în tristeţe un traseu complicat pentru a-l sfârşi în bucurie, mă-ntreb pe care dintre extremele tainelor le aşteptăm de fapt cu mai mare încântare?

Da' nu sunt un om rău.

Oamenii se împart în două categorii: iubitori de câini şi iubitori de pisici.
Îmi plac amândouă, am crescut căţei pe lângă bloc, am dormit cu Jessica şi cu Ţuţi pe aceeaşi pernă, şi acasă la Blonda am avut pisici de când l-am găsit pe Miuzet pe malul derelei la ţară şi l-am ţinut pitit de tata până l-au anunţat vecinii că fiică-sa iese cu pisicul la plimbare în spatele blocului. Mă leşin după mersul precaut printre firele de iarbă, după blăniţa moale şi mirosul de pisică proaspăt spălată, iar torsul la ureche şi pufesatul cu gheruţele trase m-au cucerit definitiv.
Ghindă, ooo, Ghindă, deşi a stat doar o lună cu noi mi-a fost pansament cu efect prelungit în timp.
Vreau pisică! vreau o pisică mică şi pufoasă şi cu fiţe şi cu zgârieturi şi cu ochi blânzi care să nu-i pape peştii lui sharky şi care să vină la uşă şi să se gudure printre picioare şi să stea la poveşti cât îi seara de lungă şi să-şi ia pastiluţele deparazitare fără mofturi.
Pe stradă mă tot benoclez după ghemotoace abandonate, încă nimic. Azi am cătat pe google. Evident că există un site cu oferte de adopţii. Şi-am vrut-o şi pe prima şi pe-a doua şi pe-a treia şi pe-a patra şi p-aia ochioasă portocalie şi p-ăla tărcat cu ochii verzi şi p-aia gri pufoasă şi pe replica lui Toma în miniatură şi pe plângăciosul cu ochi apropiaţi şi botic alb.
Un moment de luciditate: nu pot avea mai mult de unu, deci trebuie să aleg.
Cum să fiu eu responsabilă de destinul unor ghemotoace? dacă îl aleg pe cel mai frumos, iar un altul nu foarte fotogenic îşi pierde şansa de supravieţuire din cauza superficialităţii mele?!

Despre nimic

Azi e despre nimic...Despre oboseală cronică, despre ameţeală chiar şi când stau jos, despre fluturaşii pe care nu mi i-am dorit, dar care se încăpăţânează să-şi plimbe roiul prin stomac, despre linişte, despre nopţi de nesomn, de aşteptare, despre 90 de zile, despre spirale repetative, despre ţigări şi usturime până în lobul plămânului drept, despre prietenul Alex, cel absent şi dorit, despre frunze arse, despre ceai, despre bănci străjuind alei nepovestite şi neînsoţite, despre ibricul de cafea păcătoasă, despre nuvele, despre vrăbii nervoase, pantofi tropăind murdar, umbrele şi şaluri arămii, despre verde tulbure şi dresuri pictate şi ţambalagii beţi, despre ipocrizie şi inconştienţă şi protecţie, despre acceptare, despre munţi de îngheţată şi găleţi de vişine coapte.

Memento

Da, pe-asta am simţit-o, n-am ştiut exact când şi ce se va întâmpla, dar sunt agitată de-o săptămână şi-s mereu cu garda ridicată şi privirea peste umăr.

E o zi perfect banală, mă plimb aiurea pe site-uri şi dau clickuri la nimereală pe youtube.
Samy se pune pe cântat, cred că-l mirosisem..."Bună ziua, Cătălina, voiam să-ţi spun că astăzi nu poţi veni la probă la costum."
Într-o fracţiune de secundă mi-am dat seama cine e, greşise numărul, rămăsesem şi eu, Cătălina, în agenda telefonului - cred că tot eu salvasem numărul. A trecut mai bine de un an şi jumătate de când coşmarul s-a sfârşit, de când am tot aplicat detergenţi pentru a şterge amintirea unei iubiri care m-a răscolit şi m-a tăvălit în mocirlă.
Dintr-o întâmplare, un domn care m-a numit la un moment dat posibilă noră mă sună şi-mi spune că uşa casei lor îmi este deschisă oricând aş dori să le dau bineţe ori chiar să rămân pentru câteva zile, mă-ntreabă ce mai fac şi-mi urează sănătate. M-am pomenit zâmbind, nu a regret, ci a...nostalgia a ce ar fi putut să fie dacă ar fi fost.

Îmi trebuie cafea multă...şi nişte vin poate diseară...