Auzi?!

Din seria: ghid de supraviețuire în capitală, concluziile de azi:

7-le nu vine niciodată când îți trebuie;

- căștile au fost inventate de către un om care locuia în București, cu siguranță, prin urmare ni-cio-daaa-tă să nu le uiți scoase din geantă. Sănătatea ta mintală depinde de asta, cu exemple:

În stața de tramvai, ora un pic mai înaintată decât ar fi trebuit, dar te-ai trezit cu greu și ai intrat și mai greu în starea de lucru, te postezi liniștită cam pe la mijlocul scuarului ca să ai loc să te strecori pe ușa tramvaiului în sus, îți bagi mâinile-n buzunare ca o golăniță de cartier, anulând efectul pantalonilor călcați la dungă, și începi să scanezi orizontul (în teorie, că în practică te uiți amețită la zecile de mașini care-ți străbat aria vizuală și tropăi cu privirea peste căciulile căptușite), iar atunci se arată și prima nevoie de căști/dopuri pentru urechi: ”fir-ai mama lui al dracu' de tramvai, care nu mai vine odată!”un țigănoi spălat, de vreo patrujde ani, face cărare pe linia de tramvai supravegheat cu coada ochiului de soața fustoasă pe care o ignorasei până atunci.:”dă-l dreacu d-aci! niciodată nu vine șaptile-ăla! Iete! numai de-aldi patru și douășcinci”.

 Poți să faci ochii mari, să desfaci deștele din strânsoarea de cobe și să te mai uiți odată. De 40 de minute, de când ai ajuns în stație, n-a venit niciun tramvai. Vezi?! în timpul ăsta ai fi putut asculta frumoasă emisiune matinală la radio sau niște Urma sau ce ți-o mai fi poftă zilele astea și evita revenirile de genul:

- băăă, fir-ai mama lui al dracu' de tramvai, care nu mai vine odată!; Da' ăsta nu mai vine, fă, cât dreacu să mai așteptăm?!

 ----

- Auziți, de unde-ați luat lopata? Fă, uite ce bine arată!

- Eh, pă io stau în Rahova, la bingoieuropa, știi, acolo unde-i casa lui Gică, ie, de fapt doo case care e a lu' Gică. Hai, mă, nu știi unde stă Gică?! se burzuluiește soața purtătorului de lopată la țiganul curios.

 Ăsta e nedumerit, tu, dacă ai ascultat discuția, vei avea o mare ceață-n cap că îți vei da seama că dacă nu știi unde stă Gică, de unde poți să iei cea mai bună lopată și mai ales dacă nu știi cine e Gică nu exiști, deci n-ai ce să cauți acolo în stație. Deci stai cu urechile ciulite, poate s-ndura vreunul dintre participanții la discuție să te luminze la cap.

 Concluzia: Niciodată nu-ți uita căștile!

...pentru că vine, într-un final, un șapte, le dai voie să urce întâi, după cum se cuvine rangului, țiganului și fustoasei lui că îți place să mergi pe stradă cu hainele curate și o flegmă și două înjurături de dimineață nu te-ar coafa, și te așezi la burduf. De-acolo ai vedere bună spre locurile libere și, la fel, spre geam, stai și ferită de îngrămădeală, numai bun.

 Vezi cum cel mai apropiat loc de tine se eliberează, dar nici prin gând nu-ți trece să-ți măsori forțele cu cocoana căciulă de vulpe roșcată care vine val-vârtej spre scaun și pare că va prinde rădăcini în el. Dar te consolezi la gândul că, din picioare, ai vedere bună către spectacolul ce mocnea de la Aaaloo-ul rostit nazal de fătuca ce șade-n fața vulpii roșcate, care avea să mai schimbe niște impresii cu o colegă de care, pare-se, abia se despărțise. Vei vedea vulpea înfoindu-se, vei auzi ceva bolboroseli ieșind din gura ei, dar, până când acestea nu vor și alimentate de comentariul ținut în vârf de buze de un cetățean respectabil fix până la coborâre, ea nu va îndrăzni să-și glăsuiască nemulțumirea. 

Și când o va vedea pe fătuca îndreptându-se spre ușă, iadul se va dezlănțui: Se va desconsidera respectul pentru urechile ocupanților scaunelor înconjurătoare, se va calcula distanța parcusă cu telefonul la ureche, se va calcula costul aproximativ al convorbirii, se va pune în discuție postul ocupat de fată și instituția în care își desfășoară activitatea (tu habar n-ai să fii atentă la detalii, așa cum credeai, pentru că nu știi că ea lucrează într-o primărie și ”Uite, de-aia avem țara care-o avem și problemile care le avem! Că în primării lucrează d-astea care vorbește la telefon de la un capăt la altul al liniei de tramvai!”).

Vei înțelege încă o dată că ai nevoie imperioasă de căști și că data viitoare când ți se pare numai că nu le ai în geantă va trebui să te oprești, cu orice risc, și le vei căuta cu minuțiozitate.
Și cu siguranță vei mai fi auzit o grămadă de alte istorisiri epopeice în dreptul celeilalte urechi libere, dar te-ai hotărât să-ți pui paravan între amintiri.

Imaginativ, doar

Hai să-ţi spun cum văd eu o vineri perfectă. Fii atent puţin că nu-ţi răpesc mult timp, ştii doar că-s limitată. Întâi, povestirea începe de joi seara când, de emoţie, nu pot să adorm decât pe la vreo 3 'nspre dimineaţă şi mă trezesc bezmetică la 4 şi-un sfert pentru c-am uitat să-ncarc telefonul şi conştiinţa-mi proiectează temerile-n vise ce-aş fi vrut să fie măcar colorate pentru mai puţin dramatism. Aşa, deci am dormit un pic, eh, n-am dormit, doar am vegheat cu pleoapele apropiate şi-am numărat expiraţii în ritm de Prodigy. Mă trezesc pe la a treia alarmă, în lipsa apelului tău de la 7 şi 2 minute, mă preling în bucătărie să pun ibricul cu apă la fiert şi mă-mping cătinel, cătinel spre baie. Urmează şiroaie de apă călâie, mentă, tuburi, flacoane, perii, oglinzi, bumbac, cercei şi-un fir de parfum. Gata, am încuiat uşa, salutat vecina plus puştiul riguros de politicos, măsurat scările cu firul căştilor, verificat umiditatea nasului lui Aurică, îngrămădit pe drum. Încep al doilea volum pe care-l manipulez cu grijă, are încă unele foi lipite de necitire. Timpul fuuuge mai repede decât metroul (uite ce descoperire epocală am făcut) şi ajung la lucru. Fac cumva să treacă şi ziua aia, pe la 6 fără un sfert îmi iau geanta, încui biroul meu şi p-al şefului, răstorn maldărul de telefoane în geanta pe care-o înşfac de pe birou şi părăsesc incinta în trombă.
Mă opresc numai să fac un schimb scurt de zâmbete cu un bebeluş simpatic care băloşeşte ceva pe umărul lui mami şi mă duc glonţ acasă.
Alte 2 ore fug şi gata, mai e puţin.
Trăiesc de fiecare dată aceeaşi senzatie: mă amestec printre oameni, pot să mă şi caţăr pe ei că nu văd şi nu aud nimic în jur. Am toate simţurile atrofiate întru înflorire ulterioară. Uneori mă întreb cum de reuşesc să supravieţuiesc unui drum dintre astea pentru că niciodată nu-mi amintesc niciun detaliu de pe parcursul lor. Mă dezmeticesc doar când sunt pe scările rulante, ştii că încă-mi e frică de ele, şi încerc să-mi lungesc gâtul sperând de fiecare dată că au montat un panou exact acolo, în buza lor, şi pot să aflu mai devreme pe ce peron te voi vedea.
Şi-mi stau secundele. Şi-mi zbor răbdările. Şi-mi plâng palmele. Şi mi se uscă buzele. Îmi trec istorii printre pleoape şi-mi freamăt' braţele 'ncrucişate.
Şi-apoi îmi vii.