Mă uitam la pozele cu bebelani ale colegelor de școală mai hotărâte decât subsemnata și, fără să găsesc vreun defect boțurilor de carne roz, mi-am amintit de-un copilaș pe care l-am cunoscut, printr-un concurs de împrejurări, crescând din fază de embrion până la fățucă expresivă cu ochi cercetători și degețel adânc înfipt în guriță.
Din seria de bebeluși urmăriți de la prima beție de fericire a tatălui și prin frustrările obosite ale mamei, copila asta e o minune a lui Dumnezeu: dintr-o mamă cu o apariție cel puțin banală, viciată și ofticoasă și un tată semi-alcoolic, cu porniri violente și bolnăvicios de slab, bebeluța s-a născut întreagă, veselă și înțelegătoare.
Mi-aduc aminte că de câte ori mergeam la ea, stătea tăcută, întâi, în vărful patului, împrejmuită inutil de perne, apoi pe o margine de pat/scaun, căutând privirea mamei sau a oricui ar vrea să-i dea un deget de atenție.
Era de-o tristețe copila asta că-mi zdrobea sufletul de câte ori mă uitam la mocuța ei. Știi combinația aia de sentiment de compasiune, de drag, de liniște, de frustrare, de univers infinit pe care ți-o dă un copil când ridică ochii spre tine?! O trăiesc de câte ori îmi amintesc de ea, cum stătea imobilă pe fotoliul de țigară al lui mami din bucătărie urmărind cu mărgeluțele alea ciocolatii acțiunile din jurul ei. Din când în când muțenia i se spărgea într-o chemare maternă rezultată mereu cu o respingere violentă „n-are mami timp de tine acum”.
Sunt curioasă ce s-o fi ales de ea, de-acum ar trebui să meargă la grădiniță, poate chiar s-o ajute pe mami la ale casei ca o gospodină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu