E cât o nucă, zău!

Oricare le-ar fi originea şi măsura, oamenii se împart în două: iubitori de câini şi iubitori de pisici. Pe când eram puştoaică, mă situam în prima tabără, poate pentru că, prin jurul blocului, căţeluşele fătau mai cu spor serii de ghemotoace blănoase pe care le creşteam cu devotament şi seringa umplută cu lapte în după-amiezele şcolare; cu trecerea timpului, m-am descoperit amatoare de combinaţii antitetice: blăniţă pufoasă şi gheare ascuţite - şi eu lor, da' şi ele mie :) De când am plecat de la sânul Blondei şi de lângă coada lui Toma, mi-am dorit un pufos doar pentru singurătăţile mele, iar tot picajul din ultima săptămână m-a convins că doar cu ajutorul unei torcătoare mă pot redresa.

Şi-am purces la căutare. O sumedenie de site-uri care încearcă să ajute la salvarea unor sufleţele, pagini pe facebook, am parcurs aproape toată oferta până am prins curaj să trimit câteva mailuri şi, ieri de dimineaţă, am format primul număr de telefon. Mi s-a spus că mai sunt pisoi neadoptaţi şi că pot merge să-i văd până la ora 5. După ce-am tras fermoarul peste buboaie, rătăcită şi demoralizată, pe la 3 îmi amintesc de blăniţă şi sun pentru a cere îndrumări. Le primesc şi în scurt timp mă aflam cu 2 ghemotoace vioaie în poală vinovată de puterea alegerii pe care trebuia s-o iau. Şi, pe când mă tot benoclam în balanţă, mai arunc un ochi spre cuşcă şi-o văd. Ea mă urmărea pesemne de-o vreme pentru că n-a tresărit deloc când am luat-o în mână. Îmi încape în palmă, chiţăie când nu mă simte în preajmă, încă nu ştie să miaune, a dezvoltat dependenţă tactilă de mine şi mă tem că deja e valabilă reciproca. Voiam un motănel, dar ea m-a ales, fără drept de apel, mi s-a aşezat pe picior şi m-a fixat cu ochişorii albaştri (încă). Acuma ne drăgălim, ea doarme pe picioare şi-mi dă voie să tastez, presimt că voi plăti scump libertatea asta cu alarme false de şuşu si muşcături de degete pe la 6 şi un sfert.

Bine-ai venit, Nuca!