Gărgăriţă, nu mai eşti copilă

P-asta mică am aflat-o doar pentru scurtă vreme. N-am avut când s-o decojesc de apariţia delicată şi politicoasă - şi nu cred c-aş fi aflat vreun defect major de caracter nici de-aş fi rămas mai mult prin preajmă - în spatele zâmbetului prietenos însă citeam câteo privire pierdută-n cana cu ceai, către un alaltăieri puzzleuit.
Îmi pare împăcată cu ea, la o primă discuţie, dacă n-aş vedea pielea netedă şi nu m-ar frapa naivitatea cu care preia afirmaţiile aruncate din vârf de limbă şerpoasă, aş zice că se pregăteşte de pensionare. Vorbeşte destul de des despre iubitul ei, apreciativ.

Dar, uneori, când ne puneam pe povestit şi se concentra pe vreo expunere, faţa i se lumina, cutele din colţul gurii i se întindeau, iar ochii păreau că s-au desprins din decorul pe care-l gustasem amândouă, cicorile atingeau, gustau, se desfătau cu amintiri parfumate, închise în camere ferecate cu o sută de lacăte.

Într-o după-amiază, în bucătărie, unul dintre şoferi cu chef de glume proaste se trezeşte:
Auzi, eu cred că până la băiatul ăsta tu n-ai mai cunoscut pe altcineva, prea zici de el numai de bine. Şi numai ce-l văd ridicându-şi bărbia ca un personaj de telenovelă mândru de posibila destăinurie deocheată ce-avea s-o audă de la 'a mică şi făcând o întoarcere în cadru pe-un picior privind gol către fereastră.

Ca să nu-l înjur de doamna mă-sa, am remarcat cu voce tare cât de frumos erau împăturite şervetele pe poliţă şi-am făcut plan de chestionare pe teme de actualitate a celor prezenţi, însă odată ce-o aud descătuşându-se îndurerată, vinovată, despovărându-se - chiar şi pentru scurtă vreme - de secretul pe care nu-l mai vrea discutat după destăinuire. "Ba da, am avut pentru 5 ani cea mai frumoasă relaţie, cu cel mai deştept, cel mai frumos, cel mai talentat, cel mai minunat băiat care există pe lume"
Şi-aici experienţa-mi de cacao mă îndeamnă să dau cea mai la îndemână şi idioată replică (data viitoare-mi lipesc buzele, parol) prin urmare, constat că, de vreme ce ei nu mai sunt un cuplu, băiatul nu e chiar perfect cum îl descrie ea. Gărgăriţa, zâmbind şi cu privire îngăduitoare, mă iartă şi-mi explică.
Nu, puştiu' nu-i dus în lumea celor drepţi, e doar ieşit de pe piaţa combinaţiilor pentru totdeauna pentru că a ales calea călugăriei.
Nu-mi amintesc ce s-a mai discutat, nici nu mai ştiu dacă am băut vreun strop de apă tot restul zilei. A trecut mai bine de-o lună de-atunci şi nu pot filtra informaţia. O văd, o disec în cuvinte, o analizez sintactic şi morfologic, însă sufleteşte mi se pare că am în faţă o sferă de oţel pe care mă lupt s-o sfarm cu dinţii. Cum adică: ziua îşi întercala degetele cu ea, iar seara, spre culcare, se hotăra că trebuie să-şi dedice viaţa unui alt fel de dragoste.

Nu-i asta trădare? sau cum se cheamă atunci când iubeşti la simultan?

Gărgăriţă, mă iartă c-am îndrăznit să vorbesc despre povestea ta, sunt prea simplă pentru a-mi limita gîndurile doar în cutia proprie.