Noir

Am vrut să fie un post fără limite. Filmul de seară părea că mă inspiră şi totuşi m-am trezit c-o foaie goală-n faţă şi un morman de frustări. Poate că tocmai asupra nelimitelor senzaţiilor aş putea să mă concentrez.

Ce simţi atunci când papucul îţi alunecă pe-o piatră-n vârf de stâncă şi te prăvăleşti sfâşiindu-ţi fiecare centrimetru de piele şi zdrobindu-ţi cel puţin maxilarul şi o treime din oase? De câte ori pe secundă te ciupeşti sperând că vei derula înapoi până la pasul neglijent? Şi-apoi de ce ţi-ai dori să nu vei fi fost mutilat? Rănile ţi se vindecă repede, eşti tânăr, iar cicatricile te vor scoate din anonimatul gloatei.

Ce fior te străbate pe când, bucătărind, mintea ţi-o ia la sănătoasa şi cuţitul îşi roteşte lama ascuţită spre piele, străbătând-o în lung şi-n lat şi arzându-te, fără să-ţi poţi recâştiga controlul asupra propriei mâini, o blestemi şi te rogi să nu te trezeşti cumva din coşmar de teamă că te afli într-un vis visat, spirala răsturnândă.

Ai stat vreodată pe trotuar urmărind pietonii încercându-şi destinul? Te-ai nimerit vreodată de partea pasivă a unui măcel caroseristic, unde întâlnirea dintre 2 carburatoare se pigmentează pe măsură ce bucăţi anatomice sunt extrase dintre fiare? Care ţi-a fost pornirea? să mergi mai aproape ca să-ţi umpli nările de durere ori să te îndepărtezi ca să poţi construi singur, în mintea ta, epilogul?

M-am visat cocoţată-ntr-o telecabină. Sus, în mişcare. Adormisem în legănarea cuminte şi m-am trezit înecată de sângele care-mi şiroia înapoi pe gură. Eram singura funcţională dintre toate corpurile aliniate pe podea. Probabil că am acţionat butonul greşit, maşinăria se precipita la vale ca un bivol rănit, urlând din toţi scripeţii şi bălăngănindu-se a pieire. Mă agăţam disperată de bare imaginându-mi că strunesc bestia ca pe un cal nărăvaş înhămat timpuriu, bolboroseam chiar sloganuri motivaţionale. Ultimele imagini mi-au rămas fixate-n memorie: vârfuri de conifere albite stropite cu rămăşite, pleiadă de istorii disparate şi amestecate.