introspecție cu i mic

      Aproape mă panicasem, la un moment dat, că am făcut degeaba contul pe blogspot, mi se părea că sunt atât de puține posturi aici. Și sunt, pe bună dreptate, însă eu scriu. În fiecare pauză de țigară și ori de câte ori nu-mi sunt ochii atenți la vreun serial, îmi trasez în minte schițe complexe de monoloage și, uneori, discuții întregi, cu decor și fundal sonor.
     Cred că tărie că de scenarită nu mă voi vindeca vreodată, iar de când tentativa de opinie personală a găsit spațiu între 2 pietre ce-mi pavează cotidianul, mai abitir se construiesc pagini întregi nescrise decât cu linia gândului.
     Va veni vreodată, probabil, un moment când memoria-mi va funcționa la cote suportabile și voi reuși să le tastez sau mă voi opri, năucă, în mijloc de drum să le notez.

 Pe rând.

     Mă tem de eșec. Știu, e omenește, însă să te conducă groaza în luarea unei decizii și alegerea unui drum, se cheamă omenește cu neîncredere în cine sunt și pot fi. O vreme mi-am căutat soluții, am făcut bâză de sine, am alergat aiurea dintr-un colț într-altul sperând că voi obosi într-un loc prielnic și că nu va fi nevoie să-mi încerc discernământul, ci să dau vina pe Divinitate pentru ca apoi să încerc să mă țin pe linia de plutire, așa, să am ce face. Nu mai merge. Nu mai merge pentru că, odată cu cei treijdeani, s-a instaurat un orgoliu umflat parcă de o drojdie de soi și nu mă mai coafează variantele intermediare. 

      Și nu mi-e toamnă. Nu mi-e toamnă încă, e prima dată în ani mulți fierți de soarele verii când nu mă bucur cu răsuflarea tăiată că-mi ruginesc pantofii.