Ce scrii, mă, acolo?

Când eram puștoaică îmi plăcea să scriu.

        Și-acum mă trec fiori prin degetele care pianează în aer deasupra tastaturii și-mi provoc migrene de câteva zile într-un brainstorming care nu se mai termină căznindu-mă să-mi găsesc subiectul cel mai bun.
       Am început cu versuri la scurtă vreme după ce-am învățat să scriu de mână, mama mă citise c-aș avea un strop de rimă-n creion și m-a îndrumat spre cercul domnului Abdulea. De-acolo, câteva  încercări, câteva reușite, caiete cu schițe de stihuri și începuturi abandonate, un serial în care unul dintre personaje se juca de-a jurnalistul și m-am pomenit în vremea liceului că vreau să fac presă.
       Providența a hotărât că merit o șansă, prin urmare a înființat secția de Jurnalism la Ovidius, Constanța unde mi-am ascuțit creioanele și-am tocit tehnici de presă, comunicări de toate neamurile, plaje de semnificații și alte norme de drept, economii și câte altele din toate.
Teoria mi s-a diluat cu timpul, condeiul s-a predat lipsei de exercițiu și lehamitei de scriere după dictare, dar pe undeva, în adâncul sufletului de corporatist don'twannabe, am privit mereu cu jind la titluri și șapouri și-am analizat și criticat, chiar și numai pentru mine-n barbă, calitatea textului dat la print și-a informației conținute. 
      Cu părere de rău spun că sunt prea mulți oameni în presă care nu știu normele de bază ale gramaticii limbii române, care nu pot trece dincolo de eticheta de scandalos pusă de-a curmezișul pe poza prea mare (în loc de articol), care au pregătire de o cu totul altă factură decât gazetăria și/sau care se specializează de-a lungul exercitării funcțiunii într-ale presei.
 Unui medic, unui inginer ori unui avocat îi este permis să practice meseria înainte de a se fi pregătit asiduu pentru ea și a-și face stagiatura aferentă? Îmi permit o aroganță, că tot nu citește nimeni p-aci: Nu, însă îi este permis oricui, fie că se numește editorialist, blogger, specialist în detectivistică ori VIP-istică, băgător de seamă, angajat al unei instituții de presă să se exprime (de cele mai multe ori personal) despre cutare subiect.

M-am prins târziu ce-nseamnă blogăreala, înțeleg că e un fel de presă proprie, o publicație online în care fiecare-și transpune gândurile despre orice. Și mai târziu am înțeles cum e cu bloggerul activ bine poziționat în blogosfera românească și care face și-un ban gramadă de pe urma mediei proprii, darea cu părerea despre un subiect de actualitate, el e un fel de editorialist care n-a scris sute de articole și n-are rodajul unui jurnalist de talia celui care scrie pe bune editorialul într-un broadsheet, dar care îşi asumă are creditul de a se exprima pe orice temă dorește (cu sau fără documentare, cu sau fără acreditare, ci numai pentru că poate).
În peregrinările prin virtualia, am întâlnit atâția embrioni de blog lăsați în fundul gol în bătaia vântului și m-am întristat citind dincolo de povestea fiecăruia dintre ei (sunt fie jurnale amoroase, fie proiecte de blog specializat, fie tentative de blog de opinie și câte altele). 
Habar n-am avut că atâția dintre noi și-ar fi dorit să fie jurnaliști, m-aș fi orientat către altă specializare să las locul unui entuziast mai mare sau oare vor doar să urmeze un exemplu de blogger icon (vezi visurat, zoso, mircea badea) sperând să dea bluful stând în fața calculatorului și dându-și cu părerea pe ici-colea. 

Retoric.