Câteun pic de Eliade

       Pe Eliade l-am aflat în liceu, dar am parcurs Maytreyi cu aceeași superficialitate cu care m-am bălăcit prin cei 4 ani de școală. Nu rețin decât că un student român, deștept și simțitor nevoie-mare, a trăit o poveste de dragoste cam explicită pentru cât permitea programa școlară de pe vremea mea(, maică), iar din La Țigănci am aflat cu mulțumire că cu doar în capul meu se desfășoară cel puțin 3 lumi aproape paralele.

       Mai târziu, după mutarea-n București, când am redescoperit cuvântul scris (de alții), am sorbit ca pe-o ciocolată proaspăt topită în gerul iernii Romanul Adolecentului Miop, am respirat pe îndelete Noptea de Sânziene, aveam, la un moment dat și-un cont cu numele personajului feminin (nimeni n-a știut de unde vine numele, nicio recunoaștere care m-a întristat) și m-am recunoscut parțial, vinovată, în Huligani. 

      Mă întreba Bogdan, înainte de începe Huliganii și știind că i-am parcurs deja, ce părere mi-a făcut, când m-am pomenit că nu știu să spun decât ”E Eliade, mă!”. Și cu-atât am rămas despre fiecare dintre puținele titluri pe care le-am bifat până azi. 

    La fel zic și despre începutul Nunții în Cer. Poate doar o destăinuire suplimentară: dragostea omului ăstuia nu se poate citi/înțelege dacă n-ai iubit măcar o dată, dacă nu te-a mistuit și renăscut atingerea forma, fie ea și trecătoare.

     M-am pomenit blocată. Și, întârziind, incapabilă să pășesc pragul decorului spre realitatea-mi proletară. 

De multe ori m-am pomenit inadaptată mediului și m-am blamat pentru că nu-s capabilă să mă raportez în permanență la palpabil, pe bună dreptate, aș zice.

Dar ce ușurare când descopăr conturul unei lumi dat de un condei rafinat cu puntea atât de lin construită, cu du-te vino-ul din stațiile de metrou și intensitatea fiecărei trăiri.

Om mai vedea cum ne-om înțelege pe parcurs, abia aștept s-o cunosc și p-ăstă Ileană.