Cum mi-am început toamna cu Yasmin Levy

De-ar fi să fac o introspecție a anilor din urmă, ar trebui să mă gândesc serios ca din iunie până-n octombrie să mă retrag în pustie pentru privit la înaltul cerului. Pentru că nu-s construită fizic să suport temperaturi mai mari de 25 de grade, de când începe vara și până când îmi plouă, mai bine nu mă cunoști decât să-ți dau impresia unei zălude mai mari decât mă prezint în realitate. Prin urmare, căldura amestecată cu aglomerația de la lucru și schimbările mă prezintă ca inactivă intelectual. Deci n-am înmagazinat nici o informație proaspătă (tot ce aud iese pe urechea cealaltă), n-am gustat nici un film bun (tot ce văd ori îmi pare greoi, ori idiot), citesc într-o inerție ușor debilă că mă trezesc că-mi trebuie să parcurg un pasaj de 3-4 ori, n-am putut să trec de primul capitol dintr-Un veac de singurătate, iar cu radioul mă cam autosurghiunesc în încercarea de a ține capul la suprafața apei.
Am, însă, noroc cu o colegă simpatică și cu pile în mediul cultural bucureștean care mă mai scoate din amorțeală. Prin iulie ne-a cadorisit cu o invitație la o cântare la Ateneu de mi-a stat urechea plecată a admirație încă o lună după eveniment, iar săptămâna asta ne-a cocoțat într-o lojă a Sălii radio de unde ne-am răsfățat cu o combinație de muzică evreiască pe tonuri de flamenco, gen de care habar n-aveam că există până miercuri, motiv pentru care am mers un pic circumspectă, dar doamna asta, Yasmin Levy, moștenitoarea unui bagaj cultural imens, cu un umor negru, numai potrivit pentru a mai atenua din durerea cântecelor de inspirație populară, ne-a scuturat un pic, emoționat și încântat vreme de-o oră și jumătate.

Ea e Yasmin.