Amintiri de-o şchioapă - Bobiţă, pinguinul

Tadaaaam! preşcolăriţă de malul mării, drăgălaşă (aşa povestesc ai mei cu regret) şi docilă.


Aveam vreo 4 ani şi, pe vremea aia, eram jucăria preferată a unui puşti cu vreo 5 ani mai mare decât mine, Tizul meu. Şefa îl ştia de bebeluş, îl urmărise cum se poartă cu mine şi, după ce-am învăţat (în sfârşit) să flexez picioarele pe rând ca să mă pot deplasa fără căzături la fiece pas, a-nceput să mă care după el tuaaată ziulica în perimetrul celor 50 de m din jurul străzii pe care locuiam.
Prima dată când am mers la Delfinariu, de fapt la foci-nariu, la bazinul acoperit, unde animăluţele ude aveau să facă giumbuşlucuri, să sară prin cercuri, să danseze în apă. Abia aşteptam!

Era prin august, îi cerusem lui Şefa special pantalonii scurţi portocalii, îmi pusese şi nişte agrafe de mare efect, eram pregătită ca o floare, gata de întâlnirea cu suratele-mi marine. Tizul s-a prezentat la ora stabilită în faţa porţii(habar n-aveam pe-atunci care-i diferenţa dintre ora 2 şi ora de somn, da' Şefa a spus că a ajuns la timp, deci aşa era!)
M-am agăţat cuminte de mâna lui şi, ţopăind, am purces la drum. Aveam de mers maaaximum 5 minute pe jos, dar...am preferat varianta cea mai comodă: o staţie cu troleibuzul.
Se-nvârtea soarele-n jurul meu de-ncântată ce eram: aveam să mănânc îngheţată maaare, la cornet. De vanilie. Ştiam că-i dăduse Şefa bani Tizului să-mi cumpere ;) şi-aveam să-l cunosc şi pe Bobiţă.
Eeee...Bobiţă era un personaj cu notorietate urbană, Ştiam tot despre el: când era născut, ce prăjituri îi plăceau, cât de des încerca să evadeze. Toată lumea care venea la noi în vizită îmi aducea veşti dspre el, însă, de când venise de la Polul Sud, nu ne întâlnisem niciodată.
Am străbătut în viteză curtea, ne-am băgat în faţă la coada de la îngheţată şi, nerăbdători şi trebăluind de zor peste moţul de gheaţă colorată, am păşit înăuntru.

Îl văzusem! Mă uitasem prin geamul mare de la intrare şi ştiam că mă aşteaptă. Mmmm, abia aşteptam să-l ating!! Mă oprisem în loc şi mă uitam la el cu zâmbetul tâmp de ştrengară ştirbă. Mă văd şi-acum în faţa lui cu tenişii chinezeşti împrăştiaţi băieţeşte şi genunchii apropiaţi, cu îngheţata trofeu în mâna dreaptă în timp ce cu stânga vroiam să-l ating. Şi m-am mai apropiat un pic. Şi-ncă un pic. El se trăgea înapoi. Dezamăgită, m-am tras şi eu un pas în spate aşteptându-l pe Tiz să ia biletele pentru spectacol. De-odată, Bobiţă a sărit de la locul lui, întâi s-a depărtat puţin, după care, în viteză, m-a ciupit de-un deget de la stânga şi-apoi mi-a dărâmat şi îngheţata în tentativa de furt.

Când îmi amintesc, mi se rupe sufletul şi mă pufneşte râsul în acelaş timp. De spaimă, am scăpat un şu-şu-n pantaloni, eram atât de supărată pe pinguinul Bobiţă că am plâns tot timpul spectacolului şi n-am mai văzut nicio focă zbenguindu-se, bine măcar că nu s-a prins Şefa când am ajuns acasă că pantalonii aveau culoarea un pic schimbată