Bildungstelefonistin

Cred că abundenţa rândurilor de scris are aceeaşi sursă de hrană ca şi blegomăneala prospăt instalată: mediul nou. Adicăăă nu numai că-s obosită, că p-asta o ştiam şi-nvăţasem să mă descurc cu ea, da-s bleagă pe model legumă uitată-n soare. Şi-acu', acu' când am neşte vremuri pentru research-uit, mă lovi memoria ţinerii de minte cu o încercare de retrospectivă. Mă jucam cu aparatul care-mi cere să devin extraterestru, sau măcar elefant - să-ncapă câte 2 pe ureche - când am descoperit în galeria afinei un ton de apel (Sonar) pe care-l avea primul meu telefon: un Savy Vogue. Era albastru pe faţă, rotunjit în capăt şi avea antena relativ scurtă. Mi-amintesc că mi l-a luat Blonda în anul 2 de facultate cu sacrificii serioase. Mergeam zilnic spre Constanţa şi-napoi la cursuri, trebuia să pot păstra cumva legătura cu ea. De fapt aveam nevoie să pot scoate şi eu o cărămiduţă pe masă ca să nu fiu chiar în coada socială. Îmi permiteam 20 de apeluri în reţea pe lună şi câteva sms-uri în caz de extremă urgenţă. A urmat 5110, deşi îmi doream cu ardoare 3310. Pe-ăsta mi-l dăduse gagicul de pe vremea aia, pentru el venise vremea evoluţiei (la fără antenă), iar eu mă bucuram că aveam un Nokia doar al meu. Savy a mers şi el mai departe, la mama. Primul telefon cu ecran color a fost un Siemens mic, fără antenă şi cu un mănunchi de culori, cred că era şi polifonic. De el m-am despărţit cu greu, îl ţineam de back-up după ce m-am şmecherit cu slide-uri şi alte terminologii pretenţioase. N-a apucat să mă mai servească. A plecat la pachet cu Bijoux către alt stăpân fără voia mea ori a lui. Tot ce-a urmat după înseamnă doar cifre şi litere.