Pe când eram mică, mică şi purtam săndăluţe roz asortate cu genunchi veşnic zdreliţi de nu mai prididea biata Şefa să-mi vindece o rană că-mprospătam adâncitura în epidermă împleticindu-mă de-a-mpicioarelea fără niciun motiv clar, mi plăcea tare-tare mult să merg la cinema. Vârsta mi-i publică, deci calcule se pot face uşor despre cam cât de variat era programul la cinematograful Dobrogea din vecinătate, aparatele video erau încă marfă de contrabandă (la propriu), deci...singura soluţie rămânea extinderea ariei de penumblări.
Aveam 5 ani, neîmpliniţi încă, mi se pare, c-afară era încă suficient de răcoare încât să mă căpătuiesc cu bluză cu mânecă lungă sub ameninţarea izolării la domiciliu, sunt aproape sigură că era anul în care mă încăpăţânam să port doar pantaloni scurţi, ceea ce presupunea combinarea lor cu diverşi ştrampi de pna care-mi brăzdau copanele într-un mod barbar, da', vorba Şefei: "uite, lele, chialba-n cap, dacă-i moda ce să-i fac?!" şi-aveam în picioare minunaţii adidaşi cu arici primiţi din nu ştiu ce afacere a nu ştiu cărui unchi care avea pile pe nu ştiu unde. Copchilă peltică, veşnic umbra tizului cu uşoare accente de golăneală, nu mai ştiu dacă eu am iniţiat planul sau ăl mai mare a avut ideea briliantă de a merge să vedem ce film e în program la Dacia. Pentru cine-o citi de la mijloc, zic iar: acţiunea se-ntâmpla prin optzeci'şapte, nu aveai pe orice colţ de tarabă şapte seri ori ziaru' local, internetul era doar un zvon la mine-n cartier, iar afişe pe stâlpi...nu prea găseai decât în perimetrul instituţiei.
Ne urnirăm repejor după masa de prânz cam de pe la intersecţia bulevardului Mamaia cu Soveja 2 staţii de tramvai pâââână la Bulevard şi-apoi per pedes spre Dacia (adică ditai excursia, nene) unde-avea să ni se deschidă în faţă nouă, unor cinefili pasionaţi, porţile unei săli gigant, care avea probabil cu jumătate mai mare capacitate şi distanţa dintre scaunele din primul rând în care ne strecuram printre oameni să prindem loc şi ecranul mereu prăfuit şi prea mare pentru film era miiiică miiiică de ţi se părea că poţi culege cu mânuţa ta florile din grădina cu 2 grădinari.
Am poposit la intrarea în cinematograf, ne-am prosternat în faţa clădirii imense, am şters băluţele de curiozitate cu capătul mânecii şi ne pregăteam s-o luăm la pas în sens învers spre castronelul cu orez cu lapte din frigider care ne-aştepta ţanţoş ornat cu scorţişoară măcinată, când tizul are o trăire puternică şi decide că, dacă nu atunci, probabil în nicio altă dată nu va putea să vadă filmul cu karate din programul lunii în curs. Dau să plec, uitasem care-i drumu' şi măcar atâta reţinusem din pisălogelile Şefei: "nu pleca singură nicăieri să nu te rătăceşti că nu te mai duc în braţa la grădiniţă!".
M-am conformat, decât s-ajung de nebună printre străini, mai bine stau cu el o oră-două şi-apoi ne înturnăm împreună acasă. Mergem la casa de bilete, verficăm preţurile, adică mai mult tizul că nu-mi amintesc să fi fost copchil precoce şi m-am apucat de operaţii matematice abia la şcoală, conform programei, şi constată că nu prea ne permitem să vedem filmul din sală. "Foarte bine, zic, mergem acasă.". "Ba nu, îl vedem, dar nu din sală".
Şi l-am văzut: pe gaura cheii. Fix, egzact aşa cum e vorba. Pe gaura cheii de la una dintre uşile de evacuare, prin care ne uitam cu randul pe măsură ce ne amorţeau genunchii ori violenţa scenelor creştea în intensitate, deh, spirit sensibil din fragedă pruncie.
Îmi amintesc că am ajuns în capătul străzii, unde tizul mă abandonase în folosul altor treburi mai importante pe care le avea el de rezolvat atunci, şi-am văzut-o pe Şefa din celălalt cum şi-a luat mâna din şold şi-a dus-o la ochi cu tot cu batistă. N-a mai avut forţă să mă certe. Lipsisem vreo 5 ore în care nu s-a gândit decât ce poate să le spună alor mei când vor fi sunat să-şi verifice odrasla lipsă la inventar. Am promis că nu mai fac.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu