La caise

Dintotdeauna mi-au plăcut pomii fructiferi şi, după ce am priceput că există o diferenţă între ei şi copacii obişnuiţi care doar fac umbră şi adună omizi spre spaima copilărească, le tocam mărunt nervii celor care se nimereau în preajmă pe parcursul vreunei plimbări încercând să memorez detalii ale culorii şi parfumului florilor, formelor frunzelor, doar-doar mă voi descurca singură să-i identific la vizita următoare.

La ţară, şedeam ore-ntregi în mijlocul vişinului, mă cocoţam pe acoperişul grajdului ca să culeg pere tari şi pătate, merele picau singure la tot pasul, doar gutuiul se lăsa mai greu cucerit, însă cu timpul am învăţat să mânuiesc bastonul lu' tataia şi problemele s-au rezolvat.

În Constanţa, îmi amintesc că doar un gutui mult prea înalt şi un prun ale cărui poame aveau mereu bubiţe şi viermişori sălăşluiau în curte, motiv pentru care pofteam mereu la fructe proapăt rupte de pe crăci.
Pe stradă, în jos, aveam câteva locaţii preferate: un corcoduş blajin care-şi apleca singur crenguţele sub greutatea poamelor, câţiva duzi neinteresanţi pe care-i gustam din când în când, pentru diversitate, un piersic păzit cu străşnicie (şi cu băţul) de proprietar la ale cărui bunătăţi n-am acces decât sporadic şi-atunci din mila vreunei rude venite în vizită la piersic care mă vedea dând roată.
Să ne-nţelegem, n-am fost copilul străzii, dar fructele la noi veneau direct în plase, din aprozar, şi parcă gustul nu era complet fără arsura unei julituri noi.
Însă vedeta străzii era un cais falnic, de statura unui zmeu, cu braţe mari şi puternice (şi cocoţate mult prea sus) la 2 case, peste drum de casa Şefei. Avea, în primăvară, nişte flori maaari care la fiece adiere a brizei îmi umflau nările de plăcere. Făcea cele mai bune caise, sau aşa auzisem, de jos păreau portocale coapte, care se ţineau parcă lipte de crengi până pe la mijlocul lui iulie când, peste noapte dispăreau cu toatele întru regret papilar.
Tizul reuşise odată, de muuult, să rupă una crescută pe-o creangă accesibilă înălţimii lui şi poveştile despre cât de colorată, savuroasă, numai un pic zemoasă, dulce-acrişoară, cu sâmbure maaaare şi miez pe măsură fusese m-au convins să fiu complice la operaţiunea (neplanificată, de altfel [innocent]) de degustare.
Am aşteptat să coboare soarele-ntre copaci, am burduşit buzunarele cu sacoşi sustrase din sertarul Şefei şi ne-am aşezat la pândă pe modelul pomului lăudat la care te duci cu sacul. S-a lăsat liniştea peste stradă, s-au potolit pescăruşii, turiştii şi-au concentrat plimbările prin Mamaia, vecinii, şi mai ales proprietarul caisului, s-au retras spre spatele curţilor, era numai bun momentul să-ncercăm să cucerim reduta. Tizul, înainte că-i băiat şi are şi-un cap mai mult în înălţime, eu, tremurândă de frică-n urma lui, ţineam de 6. Se caţără puştiul pe gardul din beton, apoi pe cel din lemn de deasupra, reuşeşte să prindă o crenguţă gemând sub greutatea caiselor coapte, o trage spre el cu toată forţa unui copilandru deşirat ce era la vremea aia şi-ncepe să adune fructele care-i umplură căuşele palmelor cu repeziciune. Aşa că-şi aminteşte că sacoşele erau la mine - care stăteam ghemuită lângă gard cu ochii-n toate direcţiile - şi-mi face semn să le pregătesc. Întind mâinile cât puteam de sus spre el cu o sacoşă desfăcută, tizul se pricepea de minune la alergat, la căţărat, la bătaie, dar era recunoscut pentru lipsa de precizie cu care nu era în stare să prindă nici măcar un cărăbuş leneş, drept dovadă, de undeva de desupra capului, au început să pice bulgăraşi portocalii parfumaţi care se-mprăştiau pe tot trotuarul. Încercam de zor să mişc sacoşa după cum intuiam traiectoria fructelor, dar el se încăpăţâna să le devieze parcă şi mai mult. Până când tot el s-a supărat că-i irosesc munca şi-a ţinut morţiş să-şi exprime nemulţumirea cu voce prea tare pentru posturile noastre de la momentul acela, atât de tare încât câinii au început să latre şi vocile de prin jur s-au auzit din ce în ce mai aproape.
Tizul a simţit pericolul, a ţâşnit jos de pe gard şi-a luat-o la sănătoasa spre casă, eu, copil responsabil şi pofticios, m-am pus pe adunat prada de pe jos şi, pân-am isprăvit treaba, m-am pomenit singură în faţa porţii către care, din interiorul curţii, se auzeau papuci apropiindu-se. Prima reacţie a fost să-l caut pe tiz şi m-am îndreptat glonţ către casa lui, dar el, isteţ, încuiase poarta în urmă şi, după câteva minute - povesteşte acum Şefa - m-a găsit aşezată pe vine, sprijinită cu spinarea de gardul casei, sughiţand cu ochii-n lacrimi, păzind cu preţul vieţii sacoşa cu cele câteva caise furate din pom şi aşteptându-l pe flăcău să mă recupereze.
Nu-mi amintesc să fi gustat din caisele alea, probabil nici nu erau aşa grozave cum se povestea, şi nici nu cred să mă fi pedepsit cineva pentru c-am fost doar un complice nevinovat.