21.08.2011
Diminețile sunt frumoase numai dacă am adormit de la 9 în seara precedentă sau am toată ziua la dispoziție să deschid ochii treptat pe măsură ce cafeaua gonește prin artere, dar, cum n-am căștigat încă la loto și nici fiică de nabab nu sunt, m-am ridicat cu greu din pat, fuga drept la aragaz cu nasu-n cutia cu cafea și-apoi oi mai vedea ce-o mai fi să fie.
Am reușit să răstorn casa cu fundu-n sus în timp util și, pe la și jumate, ștanțam trecerea de pietoni cu talpa belerinilor, cu grijă mare la direcția vântului ca să evit expuneri indecente și inutile, și mi-am găsit un loc ferit, la umbră, în stație, ca să ascult ce trăznăi le mai răscolesc mințile lui Dobro și Craio măcar până la metrou.
Diminețile sunt frumoase numai dacă am adormit de la 9 în seara precedentă sau am toată ziua la dispoziție să deschid ochii treptat pe măsură ce cafeaua gonește prin artere, dar, cum n-am căștigat încă la loto și nici fiică de nabab nu sunt, m-am ridicat cu greu din pat, fuga drept la aragaz cu nasu-n cutia cu cafea și-apoi oi mai vedea ce-o mai fi să fie.
Am reușit să răstorn casa cu fundu-n sus în timp util și, pe la și jumate, ștanțam trecerea de pietoni cu talpa belerinilor, cu grijă mare la direcția vântului ca să evit expuneri indecente și inutile, și mi-am găsit un loc ferit, la umbră, în stație, ca să ascult ce trăznăi le mai răscolesc mințile lui Dobro și Craio măcar până la metrou.
Pe când mă hăhăiam în șoaptă, dar destul de tare cât să simt câteva privire scanându-mi starea psihică (ușor defectuoasă, e drept), mă pomen că-n fața ochilor mi se arată așa, de niciunde, o roșie. Una mică și palid colorată, fără frunză, fără pată, proaspăt eliberată din lădiță. Ședea speriată, suspendată-ntr-o palmă muncită.
Am focalizat, mi-am scos o cască din ureche și, pe când încercam să sincronizez bucățile de sunete pe care abia le percepeam cu mișcarea buzelor încrețite de vreme, aproape că am înghițit roșia care mi se apropia de față. Ușor derutată, m-am tras un pas în spate, de-acum aveam și urechile funcționale și, pe când mă pregăteam să mă sustrag de pe scuar ca să evit vreo dispută cu mamaia care mă abordase, numai ce-o aud: „ia, miroase! Nu miroase asta a solar? Cum să-mi spună mie că asta e roșie de grădină?!”
Mă dau un pas în față, aplec un pic capul și caut cu nările desfăcute împricinata legumă. Nimic. Putea să fie mirosul unei sacoșe, al unui pahar ori un papuc, dar în niciun caz roșie.
Și mă exprim ca atare „ nu e de grădină, mamaie!” - pentru că tare nu-mi plac comercianții care mint cu nerușinare, adică pot și eu să-mi dau seama că nu cresc căpșuni în noiembrie, dar ei insistă în înșelăciune - bătrânica analiza de zor roșia, a întors-o pe toate părțile, a pipăit-o, a mirosit-o, vreme în care eram interzisă lângă ea: nu puteam să plec pur și simplu fără să asist la darea verdictului final, iar ea mă introducea în calcularea lui cu fiecare privire cercetătoare țintuindu-mă loc.
De data asta se dă ea un pic în spate, își înfige unghiile policarilor prin coaja netedă și împarte roșia în 2 bucăți disproporționate. O apropie un pic de nas, apucă ușor cu buzele știrbe pulpa desprinsă pe care-o scuipă scârbită peste linia de tramvai. Se întoarce spre mine dezamăgită, mințită și frustrată, hotărâtă să-și facă singură dreptate: „mă duc să i le duc înapoi să și le ducă în grădina în care le-a crescut!” Se-ntorce cu fața de la mine, își adună toată forța în brațele uscate și trântește roșia între șine cu atâta năduf c-ai fi zis că s-a vindecat de toate boalele și amărăciunile lumii, după care apucă mânerul sacoșii pe care mai mult o târâie după ea și pleacă să-și facă dreptate.
Am focalizat, mi-am scos o cască din ureche și, pe când încercam să sincronizez bucățile de sunete pe care abia le percepeam cu mișcarea buzelor încrețite de vreme, aproape că am înghițit roșia care mi se apropia de față. Ușor derutată, m-am tras un pas în spate, de-acum aveam și urechile funcționale și, pe când mă pregăteam să mă sustrag de pe scuar ca să evit vreo dispută cu mamaia care mă abordase, numai ce-o aud: „ia, miroase! Nu miroase asta a solar? Cum să-mi spună mie că asta e roșie de grădină?!”
Mă dau un pas în față, aplec un pic capul și caut cu nările desfăcute împricinata legumă. Nimic. Putea să fie mirosul unei sacoșe, al unui pahar ori un papuc, dar în niciun caz roșie.
Și mă exprim ca atare „ nu e de grădină, mamaie!” - pentru că tare nu-mi plac comercianții care mint cu nerușinare, adică pot și eu să-mi dau seama că nu cresc căpșuni în noiembrie, dar ei insistă în înșelăciune - bătrânica analiza de zor roșia, a întors-o pe toate părțile, a pipăit-o, a mirosit-o, vreme în care eram interzisă lângă ea: nu puteam să plec pur și simplu fără să asist la darea verdictului final, iar ea mă introducea în calcularea lui cu fiecare privire cercetătoare țintuindu-mă loc.
De data asta se dă ea un pic în spate, își înfige unghiile policarilor prin coaja netedă și împarte roșia în 2 bucăți disproporționate. O apropie un pic de nas, apucă ușor cu buzele știrbe pulpa desprinsă pe care-o scuipă scârbită peste linia de tramvai. Se întoarce spre mine dezamăgită, mințită și frustrată, hotărâtă să-și facă singură dreptate: „mă duc să i le duc înapoi să și le ducă în grădina în care le-a crescut!” Se-ntorce cu fața de la mine, își adună toată forța în brațele uscate și trântește roșia între șine cu atâta năduf c-ai fi zis că s-a vindecat de toate boalele și amărăciunile lumii, după care apucă mânerul sacoșii pe care mai mult o târâie după ea și pleacă să-și facă dreptate.
A venit curând tramvaiul. am urcat și m-am gândit tot drumul la câte dreptăți mi-am făcut cu mâna mea, cu sau fără milă, de câte ori mi s-au dus ultimii bani pe-o înșelăciune și cum privesc cei din jur când văd reacție. De orice fel, numai nu cap plecat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu