Cred c-a trecut mai bine de un an de când m-am liniştit, de când nu mai stau cu ochii în permanenţă pe activităţi, de când nu-mi mai schimb parolele o dată pe săptămână.
De teamă şi înverşunare aproape concomintente învăţasem să sparg conturi pe netlog, mă rog, marea inginerie consta dintr-un exerciţiu de memorie şi-o joacă de-a ghicitul combinaţiei de cifre şi nume cu rezonanţă pentru el din care ar fi putut fi compusă parola.
Eram urmărită şi urmăream. Mă scuturam de praf şi pocneam la rândul meu. E mai sănătos pentru scufiţă.
Reuşisem să şterg aproape toate amprentele falsificate de el, mai puţin una pe care-o ştiam. O vreme am uitat de ea. Azi mi-am amintit şi-am intrat să verific. M-am simţit compleşită de 2 sentimente care-mi pocneau în timpane: "poate urmele nu mai există deloc, poate a şters contul şi m-a pus în sertarul cu deşeuri, doar acolo mi-ar plăcea să mă mai găsească, neinteresantă.", dar m-am uimit muşcându-mi unghia şi aşteptând ca, la încărcare, figura-mi zâmbăreaţă îndrăgostită iremediabil pe-atunci să se arate din şirul de capturi personale ale zmeului. Raţionamentul de funcţionare a psihicului feminin îmi e incă un mister: Cum s-o putea să se adune golul din stomac chiar şi când personajul producător e muma pădurii, zmeul cel rău, hannibal 1, 2 şi 3 şi numai menţionarea numelui e motiv suficient pentru ceartă dureroasă?
Au încetat mieii să mai zbiere, Clarice?
RăspundețiȘtergerePoate nici nu te-a uitat si nici nu te-a sters.
RăspundețiȘtergereFilmele sant mai mult fabula,unele personaje nu sant reale si nici nu vor fi vreodata.