Memento cu panglică

Primii 6 ani conștienți de viață mi i-am petrecut la sânul Șefei, în adierea sărată a brizei și cu crivățul de antrenor pentru rezistență la temperaturi scăzute.
Prima aniversare mi-o amintesc de la 3 ani. Se-nserase și eram bronzați toți, cred că băusem și-un păhărel de bere; Blondi și [Tata] se jucau de-a pozarii așezându-ne mine, că eram ușor de manevrat, pe Șefa și pe [Tataia Stan] de-o parte și de alta a mesei (pe care în fiecare zi de vară găseam iaurțel proaspăt și fursecuri cu nucă sau biscuiți casă) mari metalice de sub prun, nu-mi amintesc ce cadouri am primit că mă răsfățau oricum mereu, îmi amintesc doar că râdeam, chiar de în poze am aceeași mocuță crispată de parcă Baba-Cloanța ar sări din obiectiv către mine pe care o regăsesc în toate pozele de copilă.

Apoi, la aniversarea de 6 ani, când fuseseră invitați toți copiii de vârstă apropiată cu a mea de pe strada Onești să mănânce tort și să ne jucăm în curte, am primit bebelușul chelios pe care mi-l doream de câteva luni bune. În același an, Tataia Stan mi-a promis c-o să-mi ia fustă plisată și chitară, nu știu să mă fi dat în vânt vreodată după croiala asta și nici în ce context s-a stabilit că am imperioasă nevoie de obiectul vestimentar, știu doar că, până aproape de trecerea în neființă, își întărea promisiunea ori de câte ori mă duceam în vizită, însă am fost nevoită s-o cumpăr singură în primii ani de liceu.
Despre următoarele aniversări, îmi amintesc doar că aveam mereu invitaţi din grupuri diferite şi trebuia s-o mint pe Şefa la aproape fiecare petrecere că nimeni nu ştie nicio înjurătură şi niciuna dintre prietenele mele nu are vreun gagic pentru a evita pleiada de întrebări suplimentare şi că inevitabil mozoleam vreo 2 şerveţele, fie tata era în toane certăreţe, fie mi-era rău din vreun motiv în preziua petrecerii.
La 16 ani, când deja-mi împărţeam week-endul între petrecerea-n familie şi dezmăţul din discotecă, Blonda mi-a dat cel mai aşteptat cadou: pe Ursa, care încă-şi mai găseşte loc printre perne şi mă ia în braţe când dorm.

Acu', la 29, când mai e doar o staţie de mers până la depresia de treizeci, am primit-o pe Janice, blândă şi răbdătoare cu antitalentul demonstrat până acum, mă aşteaptă cocoţată pe dulap să-mi dezleg măinile întru bătaie două jos, două sus, una jos, una sus.

To be continued.