Irosire

M-am gândit zilele astea, în lipsă de altă preocupare profitabilă, la irosire, în toate formele ei care-mi sunt cunoscute.
Am revăzut din memorie câteva imagini cu femei frumoase care se pierd pe sine pentru nişte avantaje financiare pasagere, care, în 10 ani nu vor mai putea să se hrănească decât cu amintirile şi procesele de conştiinţă. N-am fost niciodată o femeie frumoasă, deci nici supusă tentaţiei ăsteia.
Am aruncat o privire într-un atelier de cizmărie, am stat acolo cu ochii pironiţi prin geam la desfăşurarea unei zile normale de lucru. Acolo fiecare cuişor este preţuit, fiecare bucată de piele are cel puţin valoarea unui milion de dolari pe care cizmarul nu-şi poate permite să-l irosească. Şi nu pentru că ar fi zgârcit, ci pentru ca a învăţat în timp să folosească inteligent materialele.
În urmă cu câteva zile, o discuţie s-a îndreptat spre părinţi şi sacrificiile pe care le fac pentru ne oferi nouă tot ce e mai bun. Blah, blah, sună a clişeu de licean moralist. Îmi povestea de o vizită inoportună pe care-a făcut-o în timpul facultăţii acasă. Ai lui s-au bucurat enorm când l-au văzut, însă nu erau pregătiţi pentru venirea centrului universului lor acasă şi nu făcuseră cumpărături pentru week-endul ăla. Cheltuielile mari se făceau pentru pregătirea pachetului pentru el, nu conta prea mult că mesele lor se compuneau din ouă şi brânză. Trecuseră câţiva ani de la episodul povestit, el însă îşi amintea perfect vina ce-l încercase pentru că jumătate din ce primea de-acasă ajungea la ghenă fără să ştie că oamenii se privau chiar la nivelul bazei piramidei lui Maslow pentru ca el, copilul, să aibă tot ce puteau ei să-i ofere mai bun.
Mă gândesc la mama, e drept că n-am văzut-o de multe ori robotind prin bucătărie şi prinzându-şi degetele prin mixere şi uşi de cuptoare pentru că nu mă omor după home-made wonderful cooking, însă o simt vibrând când mă îmbrăţişează pe holul de la intrare. Şi, cu toate astea, uneori simt că sentimentele ei se irosesc, se izbesc în zidul pe care-l construiesc în jurul meu când m-apucă sociopatia.
Şi mă întreb cât de bine vedem, cât de corect apreciem disponibilitatea cuiva care, fără să ceară nimic în schimb, ni se oferă? Cât ne pasă că santajul emoţional pe care-l aplicăm din răsfăţ sau răutate în formă pură îi obligă pe cei care ne iubesc să ne îndeplinească un capriciu? Mă rog numai să învăţăm să spunem mulţumesc din când în când.