da' nu ştiu, pe bune...

Pe când eram puştoaică mă supăram tare când tata nu mă lăsa să rămân trează până la ora la care se difuza Twin Peaks, iar când reuşeam să-l fentez, mă uitam numai la jumătate de ecran, cu o mână întotdeauna-mi puneam păvază peste ochi. Tot pe-atunci au început şi testările extremelor la care poate ajunge tensiunea personală fără să lase urme permanente, nu ştiu cum, boalii, m-oi putea speria în halul ăla doar dintr-un pasaj muzical alert sau o umbră iţită-ntr-un colţ întunecat.
Cu timpul, am descoperit că pe primele locuri în topul preferinţelor cinematografice sunt producţii uşor sperietoare, thrillere sângeroase pe alocuri, am reuşit să adorm la Tăcerea Mieilor fărrrră niciun coşmar ulterior, şi m-aş uita o săptămână la CSI şi Criminal Minds, poate şi Dexter.

Iar am ocolit buşcheţii degeaba, pornind de la filmele cu victime, cadavre şi scene înroşite, m-am oprit pentr-o secundă şi-am privit un cadavru descompus, figura lui. După ce muşchii se descompun sau sunt înlăturaţi, mandibula se depărtează uşor de restul maxilarului creând impresia unui zâmbet. So pe masa de autopsie nu mai vezi un om trecut în nefiinţă, chinuit probabil de vreun criminal în serie ori răpus de boală, nu, rămâne doar o expresie de calm şi-atât. O pace finală pe care trupul o acceptă zâmbind.
Şi-apoi mă-ntorc la începuturi, la naştere care debutează tot cu suferinţă, cu durerea desfacerii cordonului ombilical şi trauma drumul anevoios. Cu plâns şi figură crispată ce îşi păstrează expresia pentru luni întregi până ce, resemnat, puiul de om învaţă să zâmbească.

Deci începem în tristeţe un traseu complicat pentru a-l sfârşi în bucurie, mă-ntreb pe care dintre extremele tainelor le aşteptăm de fapt cu mai mare încântare?