Aflasem de festivalul de film pentru drepturile omului World One(ediţia a 3-a deja) de vreo 2 săptămâni. 5 zile de proiecţii de filme documentar, subiectul suna suficient de atractiv încât să dau un google pentru completarea informaţiei. Şi să vezi minune: în desfăşurătorul festivităţii de deschidere de pe 17 martie, adică azi, apărea concert uRMaaaaaaaaaa!!!
Oana mică, de mult doritoare de audiţie live a trupei cu care o mai delectez când e linişte pe holuri, s-a anunţat dispusă să mă însoţească. Evadăm de la ocnă pe la 7 şi 20, când se presupunea că distracţia avea să fie în toi, fuguţa la metroi, urmat îndrumările unei colege băştinaşe şi, în telefon cu pisica de reuşise să intre şi ne informa despre pana de curent, întârzierea începutului şi uşile care se închiseseră de subevaluată ce fusese sala pentru numărul prea mare de participanţi doritori de alcoale şi cafea melodioase, ajungem aproape de ora 8 să vedem o mini gloată de puştani ţinută-n frâu de câţiva organizatori zeloşi care se scuzau că nu mai pot lăsa pe nimeni să acceadă înăuntru. Încercăm politicos să intrăm, fufa dîn faţa noastră zice "NU". Ouchei. Ne gândim, ne mai gândim, mai tragem un fum şi ne mai gândim un pic. Se termină ţigările, la fel şi răbdarea, scanăm orizontul după un coş pentru chiştoace şi pornim resemnate către el. Cum am coborât scările cele somptuase ale Ateneului (frumoooos, frăţicăăăă!! Casa de cultură din Medgidica ar trebui să bage capul în pământ când l-o auzi menţionat pe vreundeva) arunc un ochi prin jur. În spate rămăsese grupul de ofticaţi care se bâţâiau de frig şi aşteptau să iasă cineva din sală ca să poată să-l înlocuiască, iar în dreapta, ce să vezi?! Mani Guţău c-un fotograf lângă trăgea cu sete dintr-o ţigară. Schimb scurt de replici cu Oana, îndrăzneaţă nu-s decât după 4-5 beri, dăm să ne întoarcem la coadă, da' decidem să ne jucăm ultima carte. Ne înturnăm un pic din drum şi ne ducem dreeeept la vocalul trupei. Ne spunem oful şi el, simpatic tare, ne dă undă verde: suntem invitate ale trupei uRMa, deci trebuie să intrăm, şi dacă nu ne-or primi, să ne înturnăm la el că vine cu noi să ne bage-n sală.
Dintr-o dată pasul devine mai sigur, pletele se preling epatant pe umeri în mişcarea vântului rrrrreeeeceeeee şi ajungem la uşă. Trecem fără s-o băgăm în seamă pe lângă prima portăreasă, ne oprim în dreptul celei de-a doua ca şi cum i-am face o favoare că stăm de vorbă cu ea, îi spun că tocmai am vorbit cu Mani de la uRMA (în caz că nu ştie cine e:P ) şi păşim grăbite înăuntru lăsând în urmă gloata contrariată.
Tadaaaaam! Ateneu! Pfoai, ce frumos e! Cât e de elegant, maiestuos! Pentru o clipă m-am văzut îmbrăcată-n alb valsând sub cupolă.
Am rezistat penei de curent, unor speech-uri blah-blah-itoare, inclusiv al domnului Kelemen Hunor (înregistrat :P) brrr, întâi în picioare, sprijinite de-o balustradă (pentru că era într-adevăr luuuuume multă), apoi înşirate pe nişte scări executând mişcarea "scuză-mă un pic, vreau să cobor să dau un telefon, acum vreau să urc înapoi, deci voi tre' să vă ridicaţi de douăjdemii de ori"X(, dar imediat după Off my wave ne-am găsit şi locuri fiţoase şi comode într-o lojă de sus cu vedere bună. Ce le mai place oamenilor ăstora să se joace cu instrumentele, da' şi mie ce-mi mai place să-i ascult, mi se zbârleşte pielea ori de câte ori ascult So Long şi ei sunt la înălţime de fiecare dată.
Un concert de zile mari al unor profesionişti frumoşi, chiar de-a ţinut doar o oră, şi încep să cred că nu doar eu îi văd aşa, 95% din sală a venit acolo doar pentru ei.
What are friends for
To make you stronger
To kick you IN the door
I love you, I don't wanna go.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu