Dintr-a opta

Căutam aiurea pe youtube o melodie pentru trezeală. În ultima vreme alternez între rock de-mi vâjâie timpanele şi blues de acompaniat mângâieri fierbinţi, aşa că lista favoritelor mă derutează şi mai tare.

Mi-am aruncat ochii în trecere prin lista de recomandări, stătea cuminţel acolo, mai primisem chiar azi un link pentru o melodie de-a lui pe care n-o ştiam. John Secada nu-mi spune altceva decât: http://www.youtube.com/watch?v=CSqPbZnVjXQ .

M-am trezit brusc cu 12 ani în urmă. Eram într-a opta, evident, pregătindu-mă ...sufleteşte ... pentru admiterea la liceu. Cel puţin de 3 ori pe săptămână chiuleam la ultimele 2 ore de seara şi o tuleam cu Andreea, o puştoaică mai mică decât mine cu vreo 2 capete şi vreo 10 kilograme, la bowlingul din oraş pentru biliard.
Acum, privind în urmă, îmi dau seama cât de nepotrivită era prezenţa noastră acolo printre băieţi-bărbaţi care se-nvârteau lejer în jurul majoratului. Însă, vreme de jumătate de an ne-am respectat rutina: una mergea la ghişeu, lua cutia cu bile colorate şi tacurile, mai lungi decât Andreea cu mâinile întinse deasupra capului, iar cealaltă, cu buzunarele doldora de fise de cincizeci de lei, pândea tonomatul. 1000 de melodii pitite în cutia aia prăfuită, pe multe le-am auzit acolo pentru prima oară. Habar n-aveam pe-atunci că erau greatest hits, pentru mine însemnau doar necunoscute care aveau să mi se dezvăluie la rând, programate înadins, întâi la rând, apoi repetitiv după fixaţii.
În zilele când renunţam la pachet, puteam să ne facem playlistul pentru 2-3 ore, ne duceam la masa din colţul din dreapta, era aproape lege: ne-o lăsau anume liberă, eu mă ocupam de procurarea scrumierei care trona tacticoasă pe măsuţa de plastic arsă neglijent, ne scoteam ţigările strâmbe de prin buzunare, bricheta era mereu la mine pentru că mama nu-mi controla niciodată hainele şi începeam să jucăm. Nu-mi amintesc să fi ţinut vreodată scorul. Jucam şi-atât.
Eram oameni mari, eram golani, aveam blugi tociţi şi hanorace cu câteva numere mai mari, adidaşi şi pletele brune împărţite cu cărare pe centru. Eram libere, aveam la discreţie o lume întreagă colorată pe care-o modelam cum voiam noi. N-aveam telefoane, n-aveam grija întorsului acasă decât după ce se închidea oficial biblioteca.

De câte ori o aud pe Vanessa Paradis cu Joe le taxi sau pe John Secada pic în reverie. S-ar putea ca pe undeva să mai am tot 15 ani...