Erdeeşii

Marţi, o mai venit încă una, atââât de aşteptată a doua zi din săptămână când, în mod normal, ar trebui să fiu fericită că mă apropii mai mult de week-end, daaar...nope, inevitabil, marţea se anunţă criminală.

După ce m-am chinuit să adorm la un respectabil 1,30 – a fost nevoie să mă şi legăn precum bebelanii, cu perna – mă trezesc dimineaţă în acordurile “delicate” ale vocii piţigăiate de nesomn a Şoricuţei care s-a gândit (şi bine-a făcut!) că aş cam avea nevoie de măcar jumătate de oră să-mi pun masca de ieşit în lume şi eventual deschis ochii înainte de efectuarea procedurii.
Împiedicată de inutilitatea picioarelor care par să nu se deznoade dintre visele tulburi ale nopţii, mă ridic, ajung cu greu până la uşa băii pe care o descopăr evident ocupată, fac cale-ntoarsă şi mă proptesc pe muchia patului în poziţie de start pentru cursă (ocazie cu care îmi întăresc convingerea că sunt capabilă să a/dorm în orice pozitie!).
Cu vreun sfert de oră înainte de începerea oficială a programului binevoiesc să mă alătur Şoricuţei în ceea ce avea să devină aventura zilei: vizita la sediul RDS din apropiere unde, ca nişte socializatoare virtuale care ne numim, am solicitat mutarea unor abonamente la internet de la o adresă la alta. Simplu, foarte simplu chiar, în esenţă, daaar! Când vine vorba de birocraţie românească, şi mai ales de de cea erdeesistă, ai nevoie de nervi de oţel, nenică, şi nici măcar ăia nu-s garantaţi că vor rezista întinderii la care vor fi supuşi.
La 10 minute de la începerea oficială a programului ne înfăţişăm ca nişte flori în biroul deja supraaglomerat unde 4 cocoane cu vârste între 25 şi 140 de ani, suferinde de grandomanie şi oareşce Parkinson, încercau satisfacerea clienţilor.
Ne aşezăm civilizat la o coadă, ajungem la ghişeu şi ne lăsăm preluate de mămăiţa care, după hotărârea cu care-şi mişca ochii peste ochelari la fiecare 3 cuvinte, părea că şi-ar da mâna stângă şi poate şi proteza cu-mprumut pentru fericirea noastră. După 2 minute ne-ndepărtăm cu coada-ntre picioare din faţa bunicuţei care se găsea în imposibilitatea de a ne ajuta în vreun fel.
Mai e nevoie să spun că nu vroiam decât o amărâtă de mutare a două abonamente de la o adresă la alta, nu-I ceream cnp-ul lui Ceaşcă, nu voiam să ştim cât purta Gheorghe Gheorghiu Dej la pantofi şi nici cât de apropiată prietenă a fost ea cu Tutankamon.

Ne-am aşezat la coada următoare care număra deja vreo 6 suflete chinuite de remuşcările neprezentării la timp la ocnă şi ne-am pus pe sporovăit. Şi-am tot vorbit şi-am tot comentat până când ne-am dat seama că trecuse decât o oră şi vreun sfert de când şedeam în incintă şi nu înaintasem decât vreo 2 paşi din coadă.
Într-un final poposim pe mult-visatele scaune de onoare din faţa biroului celei care avea cheia spre succesul nostru. Şi-I povestim noi cum stă treaba, face ochii mari la noi, se-ncruntă de vreo 2 ori, pune mâna pe telefon şi ia poziţia mutului gânditor. Ete-aşa rămânem şi noi. Ne-am plimbat ochii de la una la alta, de la alta la ea, de la ea la ceas…în zadar!!!
Şi ochii rimelaţi se luminează,(victorie!!!!) apare chiar şi-un zambet de triumf pe chipul salvatoarei, ne-ntinde spre semnare un vraf de foi, nervoase şi cu telefoanele-n ureche, semnăm ca primaru’ şi părăsim locaţia învingătoare: vom avea, în sfârşit, conexiune la internet după…o lună!
Acu’ răbdare! Doar atât ne-a rămas de făcut!